Sinele este esența noastră pură. Forma noastră cea mai înaltă, nemărginită, neclintită, nepătată, neinterferată. Pură.
Mai presus de orice formă, dincolo de orice nume și de orice poveste pe care o spunem despre noi înșine, există o prezență pură, neatinsă. Acela este sinele.Înainte de a continua să citești mai departe, te rog să îți aloci câteva momente pentru tine și cu tine. Retrage-te într-un spațiu unde ești doar tu cu tine, într-un loc liniștit. Ia o pauză de la tot.
Dacă circumstanțele de acum împiedică asta, te rog să continui să citești când vei avea oportunitatea de a avea câteva momente cu tine.
Dacă ai găsit locul potrivit, fă un exercițiu de respirație în 4, 6 sau 8 timpi, cum îți este mai confortabil. Inspiri profund 4 secunde, reții respirația 4 secunde, expiri 4 secunde. Fă asta de câteva ori. Citește până la capăt pașii, apoi rămâi cu tine.
În timp ce inspiri și expiri profund, închide ochii, lasă gândurile să fie. E normal să fie. Lasă-le să vină și să plece. Ești ca un călător care așteaptă trenul pe peron și privește cum trenurile vin și pleacă. Nu este necesar să urci în niciun tren, niciunul dintre ele nu este al tău. Mai stai un pic.
Cu ochii închiși, du-ți privirea spre mijlocul frunții. Privirea ochilor se intersectează deasupra nasului, cu ei închiși. Inspiri și expiri profund, fără să mai numeri respirațiile. Tu, doar fii.
Cu ochii fizici stai în acel punct de intersecție și privește gândurile cum vin și pleacă, fără să intervii în vreun fel. Trec prin calea ta, iar tu ești și le privești. În timp ce le urmărești cum vin și pleacă, îți dai seama că există un spațiu între ele. Ești asemenea unei pisici care pândește șoarecele, așteptând să iasă dintr-o gaură, fără să intervină.
După ce ai prins spațiul dintre gânduri, stai cu el. Cu nimicul. Cu starea dincolo de vidul cuantic. Este pâlnia care te duce la sinele tău. Intră în profunzimea ta împreună cu nimicul; de acolo vii, acolo ești tu. Pur, curat și neinterferat.
Cum te-ai simțit regăsindu-te? Tu ești acolo tot timpul, pretutindeni. Dar este necesar să învățăm cum să menținem asta. Cum facem să predomine? Cum dăm la o parte ceea ce stă în calea sinelui nostru?
Anumite aspecte ne-au făcut să uităm cine și ce suntem noi cu adevărat. Ne-au determinat să ne îndepărtăm de esența noastră încă de când am venit pe această lume și este în regulă, toți trecem prin asta. Toate sufletele sunt ademenite de dulcețuri și nuanțe care mai de care mai atrăgătoare.
Pentru început, cu pași mici, apoi urcăm trepte și, când ajungem să ne îmbrățișăm, nu mai vrem să ne dăm drumul, orice ar fi. Este minunat!
Dar cum ajungem să cunoaștem acea stare, să o menținem și să ne îmbrățișăm? Cum pot să nu îmi mai dau drumul din îmbrățișarea mea?
Se vorbește des despre schimbare.
În profunzime, asta ne face să credem că ceva nu este în regulă cu noi.
Este despre descoperire, despre a uita tot ce ai fost învățat că ești, iar schimbarea vine în mod natural, fără să se nască din dorințe care exprimă lipsuri, ci din intenții clare de a te îmbrățișa.
Ideea de schimbare vine din condiționarea societății: „Trebuie să fii altfel ca să te putem accepta.”
Tot ceea ce se întâmplă în noi și percepem ca fiind evenimente neplăcute sau neîmplinitoare se întâmplă din cauza separării de sine, încă de când am venit pe lumea aceasta. De când am venit ni s-a spus să fim altfel decât suntem. Ni se spunea să nu mai plângem când eram copii mici, să nu mai râdem, să fim cuminți, „desenează o casă, nu desena un copac”, „nu te juca în bălți de apă”, „ia note bune ca să îi faci pe mami și pe tati mândri”, iar lista poate continua.
Lumea aceasta era deja creată înainte să ajungem noi aici și ne-a molipsit cu pânze care s-au extins pe toate palierele vieții. Și totuși, ceva din noi caută. Un factor comun pe care îl avem cu toții: căutăm acel ceva al nostru, dar nu toți suntem conștienți de asta. Regăsirea de sine. Indiferent cine ești, ce faci și în ce colț al lumii te afli, vrei conectarea cu sinele tău.
Drumul este pavat cu provocări, dar poți să așezi provocările la locul lor. Să le luminezi, să le vezi, să afli ce este de făcut cu ele, să faci ceea ce este necesar și să știi unde să le așezi, astfel încât să calci pe drumul tău fără să te mai împiedice pavajul.
Dacă o singură persoană a reușit ceva pe lumea asta, oricine poate. Limitele sunt niște iluzii pe care mintea le adoră; sunt una dintre hrănile preferate ale minții umane.
Începe prin a-ți oferi compasiune și blândețe, fii sprijinul tău cel mai apropiat. Sunt ingrediente de nelipsit în acest proces și îți vor ușura călătoria. De asemenea, este necesar să avem curaj și să apelăm la contribuția cuiva care să ne sprijine în acest proces.
Este procesul nostru, drumul nostru. Este 100% responsabilitatea noastră, dar cum se poate transforma o minte de una singură? Aceeași minte care a creat, prin percepțiile sale, și care a funcționat predominant într-un anumit fel timp de 30 de ani?
Avem nevoie de conexiuni cu alte minți și alte inimi, care să vadă și să simtă detașat de perspectiva noastră. Avem nevoie unii de alții. Cu tine ești în acest proces, dar nu ești singur/ă.
Acest proces poate să doară mai mult sau mai puțin, pentru că întâlnești multe ziduri, convingeri, limitări și etichete care nici măcar nu îți aparțin.
Știi până când doare? Până când îți dai seama că nu este necesar să doară. De aici se trece într-o altă etapă a regăsirii de sine.
„Schimbările” nu vin din durere, ci durerea vine din propria ignoranță. Am folosit ghilimelele la cuvântul „schimbare” pentru că este mai ușor de înțeles pentru mintea care caută răspunsuri. Cum spuneam mai sus, nu este despre schimbare, ci despre a da la o parte multe voaluri, unele colorate, altele negre, care devin tot mai transparente până când dispar. Este o transformare. Aici intervine naturalul. Reconectarea cu esența ta, cu sinele tău cel mai înalt.
Aveam în imaginea mea o plimbare printre ruinele marocane, cu multe voaluri atârnate în calea mea, puse de alții și întreținute de mine. Unele multicolore, altele negre sau murdare. Unele cu sclipici, cu găuri sau cu nisip, altele curate.
Unele arse de soare, altele udate de ploaie. Pe câteva dintre voaluri se așază păsări care îmi întâmpină calea cu glasul lor, pe altele observ scaieți care mă înțeapă. Zăresc printre voaluri raze de soare. Le dau la o parte și ajung într-un loc unde mă aud, mă văd luminată și plină de iubire. Sunt iubire. Alerg și mă îmbrățișez.
Tu ți-ai mai da drumul? Ai vrea să călătorești cu trenul tău?
P.S. Ai simțit cumva liniște pentru câteva secunde când te-ai conectat cu sinele tău în timpul exercițiului?