Când aveam aproximativ 9-10 ani, am avut o atracție pentru Maroc, pentru acea zonă. Poate și pentru că era un prilej de a petrece timp cu mama, iar mama cu mine, urmărind un serial care ne plăcea și care se desfășura prin Maroc.
Cel mai mult îmi plăcea faptul că aveam momentul nostru. Momentul nostru ales de noi, transformat într-un obicei. Noi două aveam o activitate împreună. Destul de absurd să spui „activitate împreună” când stăteai cu ochii într-un ecran, deci nu exista prezență cu adevărat, dar pentru mine era bine chiar și așa. Era acolo și, la vârsta aceea, asta era suficient. Uneori nu avem nevoie de conversații profunde sau de momente extraordinare. Avem nevoie doar ca cineva să fie lângă noi.
La finalul anului 2022 am avut oportunitatea de a merge într-o călătorie de patru luni, dintre care două luni au fost petrecute în Maroc. Voiam de multă vreme să ajung pe acolo.
Aveam emoții. „Să fie oare în realitate cum simțeam pe atunci?” Nici pe departe. A fost destul de diferit față de creația din mintea mea de atunci, dar, per total, a fost bine. Experiențe noi, cu bune și cu mai puțin bune sau, mai bine spus, experiențe echilibrate, în funcție de perspectiva din care le privești. Am plecat de acolo cu amintiri frumoase.
Energia Marocului nu o simțeam ca fiind chiar benefică, din punctul meu de vedere, dar se compensa prin alte aspecte pe care le percepeam ca fiind benefice.
Nu simt să intru acum în detalii legate de Maroc. Poate altădată, într-un alt context.
Atunci am realizat și mai bine că filmul, locul în care au fost filmate cadrele și deznodământul nu au fost atât de relevante pe cât a fost prezența mamei, fără termen de comparație. Sunt două aspecte diferite, dar oare să fie și asta o modalitate a creierului de a se proteja, de a proiecta amintirea plăcută sau de a crea o ancoră? Cred că este câte puțin din toate. Mintea uită multe detalii, dar rareori uită cum s-a simțit iubirea.
Partenerul meu a plănuit să ajungem în Fes de ziua mea. Știa că îmi doream să ajung acolo și am ajuns. M-am plimbat și printre ruine. Îmi plac foarte mult ruinele. Îmi transmit liniște, pace și transformare.
Ceva care a fost cândva s-a transformat și, cu toate acestea, ceva puternic a rămas. Este încă acolo. Și uite că acum am găsit o corelație frumoasă între viziunea mea despre ruine și mama.
A fost, s-a ruinat, s-a transformat și ceva puternic și frumos a rămas. Poate că asta fac toate lucrurile care au fost iubite cu adevărat: nu dispar, ci își schimbă forma.
Uneori ne agățăm de forma pe care a avut-o ceva și uităm să vedem că esența este încă acolo.
Pun la pachet inclusiv convingerile. (râd)
Când eram în alt oraș, Essaouira, am cumpărat niște vederi cu imagini de pe acolo. Mi-am spus că vreau să trimit două nepoțelelor din SUA și luasem trei vederi. Parcă voiam să-mi trimit și mie una.
Îmi plăcea ideea de a-mi scrie câteva cuvinte pe o vedere, dintr-un sine observator, detașat de mine, și să o deschid mai târziu cu același entuziasm.
Am ajuns la poștă. Vederile pentru nepoțele erau deja scrise, dar mie încă nu îmi scrisesem nimic. Am luat repede un pix de pe acolo și am făcut posibilul să mă rezum la atât cât îmi permitea spațiul.
Am scris Cameliei. Acelei Camelii dezbrăcate de măști și de bariere. Am scris esenței din ea, acelei părți care exista dincolo de ziduri, dincolo de povești, dincolo de tot ceea ce credea că este.
Am simțit iubire și compasiune pentru mine atunci și abia așteptam să ajungă la mine, ca să recitesc ce îmi oferisem.
Femeia de la poștă era ușor nerăbdătoare să termin mai repede și să treacă la următoarea persoană. Eu eram toată un zâmbet și era momentul meu.
Am scris, mi-am făcut repede o poză la tejghea, cu femeia în fața mea, am băgat vederea în plic, am lipit plicul și voilà!
Parcă semnasem pentru un cec de zeci de mii de euro pe care urma să îl primesc. (râd)
Să îmi scriu cu pixul pe hârtie, să trimit și să aștept mesajul de la mine către mine… pentru mine a fost un moment unic, revelator.
Și cel mai frumos a fost că impulsul a venit din mine. Nu dintr-o carte, nu dintr-un curs, nu dintr-un sfat primit de undeva. Pur și simplu am simțit. Iar uneori sufletul știe înaintea minții ce are nevoie.
Recomand cu căldură această metodă. Să îți trimiți chiar o scrisoare.
Cred că funcționează și mai profund dacă o trimiți dintr-un loc cu semnificație pentru tine către acasă. Dintr-o vacanță, un concediu sau un retreat. Poate scrisă pe un munte, în timpul unui traseu, și trimisă a doua zi prin poștă.
Ți-ar plăcea să primești așa ceva de la cineva drag? Cuvinte scrise cu pixul pe hârtie, purtând energia acelei ființe, scrise cu onestitate, căldură și drag?
Începe cu tine. Trimite-ți. Privește-te. Îmbrățișează-te. Răsfață-te. Vorbește-ți…
Așa cum ți-ar plăcea să facă și altcineva cu tine.
Pentru că relația pe care o ai cu tine va fi singura care te va însoți în fiecare clipă a vieții tale.
P.S. Scrisul nu este tocmai frumos, pentru că mă grăbeam puțin și eram entuziasmată. Știu să scriu mai frumos de atât. :))))) Și mai mult. :))))
Bună să-ți fie inima! Ai grijă de ea!