Îmi râde sufletul, îmi râde corpul.
Îmi râde fața, îmi râd celulele.
Nu știu în ce măsură îmi râde mintea sau, mai degrabă, îi râd eu… sau poate am ajuns să râdem împreună. Ca orice stare, știu că nu este constantă, dar mă bucur acum de ea.
Știți cum este acea „criză” de râs care nu se oprește, dar nici nu vrei să o mai oprești? Râs în hohote, întâmpinat cu lacrimi calde și susținut de un continuu râs.
Râs venit din claritate, din conștientizare, și plâns venit din compasiune, care în interiorul meu a dus la o stare de liniște față de ceea ce acceptam până acum doar mental.
Sunt lacrimi de…
„Acum am înțeles profund că merit și acum sunt mai conștientă de momentele care m-au determinat să fiu mai mult în contact cu mine, cu nevoile mele.
Acum am înțeles că merit absolut orice simt că aduce bucurie și valoare în viața mea.
Merit să fiu iubită. Merit să fiu văzută. Merit să fiu auzită.
Pentru că, în sfârșit, mi-am dat voie să fac eu asta cu mine, la un nivel mai profund.
M-am îndreptat către mine și mai mult și am îmbrățișat acele părți din mine care, cândva, nu erau iubite, văzute, auzite sau acceptate.
Mi-am dat voie să văd acele părți pe care le refuzam. Nu le acceptam și nu aveam suficientă claritate să le privesc, pentru că îmi era teamă că ar putea fi exact așa cum credeam. Îmi era teamă că ar putea să doară din nou dacă deschid cutia Pandorei.
Dar în momentul în care am rămas complet singură, doar eu cu mine, fără partener, fără prieteni și fără familie care să-mi fie aproape, fără loc de muncă și fără vreo sursă de venit… acela a fost momentul în care mi-am dat seama că mă ignoram pe mine.
Și culmea, nu era prima oară.
Dar era o altă etapă de profunzime. Cu și mai multă claritate.
Și mai cred că toți avem nevoie, la un moment dat, de o astfel de solitudine.
(De fapt, a fost un câine minunat care mi-a susținut întregul proces prin simpla sa prezență și prin iubirea reciprocă dintre noi.)
Când mi-am dat seama că, în primul rând, eu eram cea care mă ignora… cum să nu mă apuce râsul? Și apoi plânsul. Și iar râsul?
Cum să nu te apuce râsu’-plânsu’ când…?
(Pauză mai lungă. S-a așezat liniștea și vreau să o ascult.)
…când ai oportunitatea să simți toate acestea, să nu te mai ignori și să îți dai voie să accepți că este în regulă să vrei ceea ce îți aduce bucurie în viață.
„De ce vrei să fii important în viața cuiva? Nu provine asta din ego?”
Dacă vine dintr-o nevoie și dintr-o neconectare cu tine, da, poate veni din ego. Dacă vine din lipsă.
Importanță înseamnă, până la urmă, a conta.
Și nimeni nu poate să ofere cu adevărat importanță altcuiva până când nu își oferă importanță sieși.
Importanța pe care ți-o oferi atunci când te vezi, te asculți, te iubești, te apreciezi, te admiri.
Cineva va fi oricum important pentru altcineva. Dacă nu ești tu, va fi altcineva.
Dar sufletului nostru îi place să simtă că cineva este important pentru el și că el este important pentru cineva. Nu din lipsă, ci din iubire.
Este perfect în regulă să vrei să fii auzit.
Este perfect în regulă să vrei să fii văzut.
Este perfect în regulă să vrei să fii adorat.
Este perfect în regulă să fii în contact cu acele aspecte care îți bucură sufletul, trupul și mintea.
Bineînțeles, atât timp cât nu este în detrimentul altei ființe.
Privești și accepți, înainte de toate, acele adevăruri profunde din tine. Nu pe cele care poartă măști și scuturi de protecție menite să ascundă ceea ce este vulnerabil din teamă de a nu fi rănit sau manipulat.
Aceea este frica.
Iar frica și adevărul nu vorbesc aceeași limbă.
Nevoie…
Un cuvânt puțin cam dur și care lasă impresia că vine dintr-o lipsă.
Așa că aleg să îl înlocuiesc cu:
acele aspecte care îmi bucură sufletul, trupul și mintea.
BUNĂ SĂ-ȚI FIE INIMA!