Comparația, otrava dulce a neacceptării

Comparația alimentată de criticul interior este ca o otravă pe care o bei și aștepți, inconștient, bineînțeles, să nu te afecteze. Îți anihilează stima de sine.

De ce ne comparăm cu alții? De ce nu ne acceptăm exact așa cum suntem? De ce vrem să fim altfel? Fiecare este unic și are oportunitatea de a se scălda în propria autenticitate și de a radia în toată splendoarea sa.

De ce ne agățăm de credințe care nici măcar nu sunt ale noastre?

Când și de cine am simțit că nu suntem iubiți și apreciați pentru ceea ce suntem? Exact, de persoanele cele mai semnificative pentru noi din copilărie…

M-am comparat atât de mult în relațiile amoroase, mi-am alimentat rănile atât de mult, încât, într-un final, am ajuns să văd minunația care zăcea în mine și pe care nu îi dădeam voie să se manifeste.

Comparația, otrava dulce a neacceptării. Piesa din puzzle-ul numit victimizare, ambalată frumos în ignoranță. O altă otravă a sufletului, a trupului și a minții.

Comparația nu poate supraviețui fără victimizare. Victimizarea nu poate supraviețui fără ignoranță. Ignoranța supraviețuiește în nevindecare. Nevindecarea nu poate supraviețui în ACCEPTARE.

„Dacă aveam și eu ochii albaștri, urechile mai mici, trăsături faciale mai delicate, cu siguranță aș fi fost mai plăcută, mai frumoasă, mai dorită, m-ar fi privit cu drag și poate aș fi ajuns să mă iubesc.”

„Dacă aș fi avut și eu o stare financiară mai bună, poate că m-ar fi apreciat mai mult.”

„Dacă aș fi avut și eu o stimă de sine mai ridicată, poate aș fi fost iubită și acceptată.”

„Dacă…” și „parcă” se plimbau pe o barcă.

Nici nu mai conta ce urma după acest „dacă”. Ceva urma mereu, ceva care să îmi arate că nu mă acceptam așa cum sunt. Și culmea, nu am putut schimba asta în totalitate, chiar dacă la nivel mental înțelegeam, pentru că mă consideram vinovată. Nu am știut cum să învăț acceptarea. Nu am învățat ce înseamnă acceptarea.

Este un sac plin de convingeri limitative, nu doar unul singur, și este necesar să le luăm pe rând, procesându-le cu răbdare, blândețe și compasiune.

„De unde mai vin toate acestea? Știu că nu sunt ale mele, de ce le mai dau putere?”

Răspunsul este simplu: din neacceptare de sine și din neacceptarea a ceea ce a fost cândva. Dând firul înapoi, ajungem la bază — adică în copilărie.

„Când și lângă cine m-am simțit neacceptată, încât a fost nevoie să învăț o formă distorsionată de acceptare?”

În cazul meu, tatăl meu a contribuit mult la dorința de a fi „altfel”, cu speranța că astfel voi fi văzută, apreciată, iubită și acceptată așa cum „sunt”. Iluzii. Nu recomand deloc.

Când mi-am dat seama de acest tipar și am încetat să mă mai conformez lui, ne-am îndepărtat treptat. Nu degeaba ieșeau la suprafață în relații aceste tipare. Nu degeaba alergam după același pattern. Funny, nu?

Acum da. Atunci nu era.

Și totuși, despre ce era? Despre acceptarea mea și acceptarea a ceea ce este.

Tatăl meu, de altfel, este un om tare, tare, tare fain. Dincolo de indisponibilitatea emoțională care a afectat părți din mine, acum îi văd căldura, bunătatea și iubirea, dincolo de scuturile de protecție pe care și le-a construit.

Părinții sau/și îngrijitorii ne programează. Ne place sau nu ne place asta. Dar nu avem de ce să îi judecăm, pentru că și ei, la rândul lor, au trecut prin evenimente care le-au format realitatea. Nu poți da mai departe ceea ce nu ți-ai oferit ție sau ceea ce nu ai învățat.

Ceea ce te rănește pe tine nu înseamnă că îl rănește în același mod și pe celălalt. Totul depinde de unghiul din care a fost privit acel moment în care s-a creat „matricea”, până când devii conștient că acum este momentul și responsabilitatea ta pentru schimbare. Adultul responsabil.

Revenind la comparație, ce sens are?

Într-adevăr, ochii deschiși la culoare sunt minunați. La fel și ochii tăi, oricum ar fi ei. La fel și orice culoare ar purta privirea ta. Ceea ce exprimă ochii tăi este dincolo de culoare.

Ochii într-un anumit fel, urechi mici, buze groase, stimă de sine crescută… scenariul creat pentru alții, când, la final, tu cu tine ești și rămâi.

Cine te vrea și te vede cu adevărat trece dincolo de pragul superficialității și de toate „bazaconiile” care împiedică drumul autentic către tine.

Atitudinea este cheia.

Ești mai mult decât crezi că ești sau ți s-a spus că ești.

Cu blândețe, cu compasiune și acceptare de sine ajungi la esența ta.

BUNĂ SĂ-ȚI FIE INIMA!