Este incredibil cum nu ne bucurăm de ființele din viața noastră, atâta timp cât ele sunt acolo și mai ales de noi.
Neștiind dacă mâine ne vom mai trezi sau dacă pe cei dragi ii vom mai putea întâlni, le vom mai putea auzi vocea, le mai putem asculta povestea.
De unde știi că mâine dacă vrei să scrii un mesaj unei persoane dragi, mai este acolo să îl citească?
De unde știi că dacă ți se face dor și vrei să suni, mai este acolo să îți răspundă?
De unde știi că dacă vii spre casă te mai așteptă cu zâmbetul pe buze și o mai poți îmbrățișa?
De ce este nevoie să pierdem persoane dragi ca să ne dăm seama cât au însemnat pentru noi?
Nu este absurd? Inclusiv când ne pierdem pe noi înșine, partea bună este că oricând putem să revenim la noi indiferent unde suntem, la alții nu. Aceasta este frumusețea de a profita că celalalt există în viața ta și atât, fără ca să fie nevoie să-ți atragă atenția în vreun fel.
Mi se pare că trăim într-o iluzie, în care credem că totul ni se cuvine și este etern. Nu este totul etern! Ce este aici, ce simți și ce vezi aici, nu este etern.
Este acum și atât.
Atârnă pe un fir atât de delicat, care absolut oricând, în orice secundă poate sa nu mai existe aici și acum.
Vom exista mereu undeva, dar nu avem de unde să știm dacă ne vom mai întâlni pentru că fiecare își alege traiectoria acum și după.
Din păcate sau din fericire cunosc acest sentiment și am insistat pe această temă cuiva drag mie, dar a fost în zadar pentru că nu m-a auzit.
De ce nu învățăm și din experiențele altcuiva? Vrem neapărat să le simțim întru totul pe pielea noastră? Într-adevăr, nu știi cum e până nu experientezi, dar poți să îți imaginezi și este suficient…pentru că nu este nevoie de mai mult ca să acționezi.
Este atât de fain, când ființele sunt conștiente de asta și decid să se bucure împreună de viață atâta cât este să mai fie, de momente, de ….pur și simplu că este și atât, pentru că niciodată nu știi când îi mai poți spune ce simți, când îi mai poți mângâia fața, când mai ai oportunitatea de a-i face o surpiză, când o mai poți ține de mână, când vă puteți amuza împreună de prostiile spuse și făcute, când vă mai puteți juca împreună. Este atât de fain să aduni din când în când și niște șosete după cineva drag, fără să te supere asta, pentru că dacă exact șosetele alea nu ar fi fost acolo, nu ar existat persoana. La rândul ei să-ți aducă apă fix când ți-e sete, fără să spui sau să ceri apă.
Cel mai ciudat este când cineva a trecut prin așa ceva și totuși nu devine conștient de aceste aspecte și poartă în sine multă durere, frică și resentiment. Și din propria durere nu poate să iasă, să se bucure mai departe de cei dragi acum și aici, și rămâne atașat de trăirile de atunci fiindu-i frică că poate le retrăiește din nou, și exact asta să fie blocajul către o relație mai armonioasă. La ce mai sunt bune fricile și resentimente în cazul acesta?
Tocmai pentru că ai aflat ce se simte când nu mai este o persoană dragă lângă tine, să înveți să te bucuri de altă personă dragă ce există în prezent. De ce să repeți pașii ignoranței? Din cauza durerii trecute la care nu i-ai dat drumul?
Lucrezi cu durerea de atunci, ca să te poți bucura de ACUM.
La ce mai sunt bune aceste sentimente care nu sunt constructive deloc?
Nu mai bine înlocuim cu sentimente și momente care să ne bucure împreună aici și acum? Și nu este vorba de atașament, ci despre a învăța să te bucuri de tine și așa să te bucuri și de celalalt.
Stai tu cu tine, îmbrățișează-te, intră în contact cu ceea ce simți, joacă-te cum o făceai când erai copil.
Bucură-te de tine!
Iar când vine vorba de o persoană dragă ție…bucură-te că există și atât!
De aici vor porni restul bucuriilor împreună și vei avea un partener de joacă prin viață.
Cu blândețe și compasiune!
Bună să-ți fie inima!