Este incredibil cum nu ne bucurăm de ființele din viața noastră atâta timp cât ele sunt acolo și, mai ales, de noi înșine.
Neștiind dacă mâine ne vom mai trezi sau dacă pe cei dragi îi vom mai putea întâlni, le vom mai putea auzi vocea sau le vom mai putea asculta povestea.
De unde știi că mâine, dacă vrei să scrii un mesaj unei persoane dragi, aceasta va mai fi acolo să îl citească?
De unde știi că, dacă ți se face dor și vrei să suni, va mai fi acolo să îți răspundă?
De unde știi că, dacă vii spre casă, te va mai aștepta cu zâmbetul pe buze și o vei mai putea îmbrățișa?
De ce este nevoie să pierdem persoane dragi ca să ne dăm seama cât au însemnat pentru noi?
Nu este absurd?
Inclusiv când ne pierdem pe noi înșine, partea bună este că oricând ne putem întoarce la noi, indiferent unde suntem. În schimb, la ceilalți nu avem aceeași garanție. Aceasta este frumusețea de a fi prezenți: de a ne bucura de celălalt cât timp el există în viața noastră, fără să fie nevoie să ne atragă atenția prin pierdere.
Mi se pare că trăim într-o iluzie în care credem că totul ni se cuvine și este etern. Dar nimic nu este etern.
Ce este aici, ce simți și ce vezi acum nu este etern.
Este doar acum. Și atât.
Totul atârnă pe un fir atât de delicat, care, în orice secundă, poate să înceteze să mai fie așa cum este.
Vom exista mereu undeva, dar nu avem de unde să știm dacă ne vom mai întâlni în aceleași forme, pentru că fiecare își alege traiectoria în fiecare clipă.
Din păcate sau din fericire, cunosc acest sentiment și am insistat pe această temă cu cineva drag mie, dar a fost în zadar, pentru că nu m-a auzit.
De ce nu învățăm și din experiențele altcuiva? De ce avem nevoie să le trăim pe pielea noastră?
Într-adevăr, nu știi cum este până nu experimentezi, dar uneori este suficient să îți imaginezi ca să îți schimbi direcția. Nu este nevoie întotdeauna de durere ca să înveți.
Este atât de frumos când ființele devin conștiente de asta și aleg să se bucure împreună de viață atât cât este, de momente, de simplul fapt că sunt.
Pentru că niciodată nu știi când îi vei mai putea spune ce simți, când îi vei mai putea mângâia fața, când vei mai avea oportunitatea să faci o surpriză, când îl vei mai putea ține de mână, când vă veți mai amuza împreună de lucruri simple, când vă veți mai juca.
Este atât de frumos să aduni din când în când și „șosete uitate” după cineva drag, fără să te superi, pentru că, dacă acele șosete nu ar fi fost acolo, nu ar fi existat nici persoana. La fel cum uneori îți aduce apă fix când ți-e sete, fără să ceri.
Cel mai dureros este când cineva a trecut prin pierdere și totuși nu devine conștient de aceste lucruri, purtând în sine durere, frică și resentiment. Și din această durere nu mai poate fi prezent în bucuria de acum, rămânând blocat în ceea ce a fost, de teamă să nu retrăiască pierderea. Și exact asta devine blocajul către o relație mai vie, mai prezentă.
La ce mai sunt bune frica și resentimentul în acest caz?
Tocmai pentru că ai aflat cum se simte pierderea, ai șansa să înveți să prețuiești viața prezentă.
De ce să repeți pașii ignoranței? Din cauza durerii pe care nu ai lăsat-o să se așeze?
Lucrezi cu durerea de atunci ca să te poți bucura de ACUM.
La ce mai sunt bune sentimentele care nu te mai construiesc?
Nu este mai firesc să le înlocuim cu prezență, cu bucurie și cu viață trăită aici și acum?
Și nu este vorba despre atașament, ci despre a învăța să te bucuri de tine și, din această bucurie, să te bucuri și de celălalt.
Stai cu tine. Îmbrățișează-te. Intră în contact cu ceea ce simți. Joacă-te cum o făceai când erai copil.
Bucură-te de tine.
Iar când vine vorba de o persoană dragă ție… bucură-te că există. Și atât.
De aici se nasc toate celelalte bucurii împreună. Și devine un partener de viață, de joacă, de prezență.
Cu blândețe și compasiune.
Bună să-ți fie inima!