Comparația, otrava dulce a neacceptării

Comparația alimentată de criticul interior este ca o otravă pe care o bei și aștepți inconștient, bineînțeles, să nu te afecteze. Îți anihilează stima de sine.

De ce ne comparăm cu alții? De ce nu ne acceptăm exact așa cum suntem? De ce vrem să fim altfel? Fiecare este unic și are oportunitatea de a se scălda în propria autenticitate și să radieze în toată splendoarea lui.

De ce ne agățăm de credințe care nici măcar nu sunt ale noastre?

Când și de cine am simțit că nu suntem iubiți și apreciați pentru ceea ce suntem? Exact, persoanele cele mai semnificative pentru noi din copilărie…

  M-am comparat atât de mult în relații amoroase, mi-am alimentat rănile atât de mult, să-mi dau seama într-un final de minunația care zăcea în mine și nu îi dădeam voie să se manifeste.

Comparația, otrava dulce a neacceptării. Piesa din puzzle-ul numit victimizare și ambalată frumos în ignoranță. O altă otravă a sufletului, a trupului și a minții.

Comparația nu poate supraviețui fără victimizare. Victimizarea nu poate supraviețui fără ignoranță. Ignoranța supraviețuiește în nevindecare. Nevindecarea nu poate supraviețui în ACCEPTARE.

 „Dacă aveam și eu ochii albaștrii, urechile mai mici, trăsăturile faciale mai delicate cu siguranță eram mai plăcută, mai frumoasă, mai dorită, mă privea cu drag și poate ajungea să mă iubescă.” 

 „Dacă aș fi avut și eu stare finaciară mai bună poate că mă aprecia mai mult.” 

„Dacă aș fi avut și eu stimă de sine mai ridicată poate eram iubită și acceptată.” 

„Dacă….”  și cu parcă se plimbau pe-o barcă.

Nici nu mai conta ce urma după acest „dacă”, ceva urma care să-mi arate că nu mă acceptam cum sunt. Și culmea, nu am putut să schimb asta în totalitate, chiar dacă la nivel mental înțelegeam, pentru că mă consideram vinovată. Nu am știut cum să învăț acceptarea. Nu am învățat ce însemnă acceptarea.

Este un sac cu multe convingeri limitative, nu doar unul, și e necesar să le luăm parte cu parte, prelucrate cu rabdare, cu blândețe și compasiune.

„De unde mai vin toate acestea? Știu că nu sunt ale mele, de ce le mai dau putere?” 

Răspunsul este simplu: din neacceptare de sine și a ceea ce a fost cândva. Dând firul înapoi ajungem la bază, adică în copilărie.

„Când și lângă cine m-am simțit neacceptată ca să fie nevoie să învâț altfel acceptarea?” 

În cazul meu, tata a contribuit mult la a vrea să fiu altfel cu „speranța”  că mă va vedea, aprecia, iubi și accepta așa cum „sunt”.  Iluzii. Nu recomand deloc.

Când m-am prins ce fac și nu m-am mai conformat, ne-am îndepartat tot mai mult. Nu degeaba ieșeau la suprafață în relații, aceste bazaconii. Nu degeaba alergam după același pattern. Funny, nu? Acum da. Atunci nu era. Totuși despre ce era? Despre acceptarea mea și acceptarea situației.

Tata, de altfel, este un om tare, tare, tare fain. Dincolo de indisponibilitatea emoțională care a afectat părți din mine, acum îi văd caldura, bunătatea și iubirea dincolo de scuturile de protecție pe care și le-a pus.  

Părinții sau/și îngrijitorii ne programează. Ne place sau nu ne place asta. Dar nici nu avem de ce să îi judecăm, pentru că și ei la rândul lor au avut parte de evenimente, care din perspectiva lor au creat în așa măsura realitatea. Nu poți da mai departe ce nu-ți oferi ție, ce nu ai fost învățat sau nu ai învățat tu pe parcurs.

  Ce te afectează pe tine, nu înseamnă că îl afectează și pe celălalt. Depinde din ce unghi ai privit în acel moment când s-a creat matricea.. până devii conștient că acum este momentul și responsabilitatea ta pentru schimbare. Adultul responsabil.  

Revenind la comparație, ce sens are?

Într-adevăr, ochii deschiși la culoare sunt minunați. La fel și ochii tăi, oricum i-ai avea. La fel și orice culoare ai purta cu ei. Ce exprima ochii tăi, privirea ta, este dincolo de culoare.

Ochii într-un anume fel, urechi mici, buze groase, cu stimă de sine crescută..…scenariul tău creat pentru alții, când până la urmă tu cu tine ești și rămâi.

Cine te vrea și te vede cu adevărat, trece de pragul superficialității și alte bazaconii care împiedică calea autentică către tine.

Atitudinea este cheia.

Ești mai mult decât crezi că ești sau ți s-a spus că ești!

Cu blândețe, cu compasiune și acceptare de sine ajungi la esența ta.

BUNĂ SĂ-ȚI FIE INIMA!